Odata, fericirea mea era amplificata de razele soarelui, de graiul pasarilor, de lumina.Ochiul meu, pe jumatate deschis, era coplesit de ceea ce vede, de puterea naturii de a-i influenta sentimentele.Toata fiinta imi tremura usor, plina de bucurie si de satisfactia unei noi zile, iar fiecare por mi se deschidea de placere, batut de soare.Astazi nu mai e la fel ca ieri.Maine n-o sa fie ca azi, asta e sigur!E ciudat cum unele lucruri se schimba independent de noi, fara sa le observam...
Astazi nu mai simt nimic, nici fericire, si nici tristete.Astazi nu mai iubesc soarele cum o faceam pe vremuri, ci imi place sa simt cum vantul imi gadila conturul mainilor, cum intunericul ma linisteste, ma reduce la tacere, si nu ma inspaimanta cu umbrele lui ca altadata; cum ploaia cade pe pamantul uscat, cu o violenta ce-mi da parca putere, si incepe sa miroasa a praf ud.
O splendoare!
Toate se schimba dar ai timp destul in fata si asta este o comoara.Dan
RăspundețiȘtergereImi place ploaia cuminte . Chiar si cea zvapaiata , urmata de soare pripit. Aproape la fel de mult ca si roua.Ploaia imi da certitudine.
RăspundețiȘtergereMa inspaimanta ploile reci. Ca acelea care ne bat acum peste obraji, lasand urme negre.
Inainte asa simteam si eu, iubeam ploile curate, linistite.Acum m-am schimbat, m-am obisnuit.Poate si din cauza faptului ca in ultima perioada chiar au cazut multe ploi zdravene!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru cuvintele frumoase si va mai astept daca va face placere!